Când am deschis geamul apartamentului în care ne-am cazat, mama a spus „Doamne, nu îmi vine să cred că sunt aici”. Ba să crezi, meriți ce este mai bun, i-am răspuns eu.

În copilărie toate vacanțele ni le-am petrecut la bunici, în Teleorman. Verile alergam după greieri, culegeam struguri și măturam bătături. Așa că anul asta mi s-a părut momentul perfect să plecăm împreună în afara țării. Când i-am sunat să le spun că o să plecăm în vacanță, mi-au răspuns sceptici, ținându-și bucuria în frâu, nu cumva să nu se adeverească.

Dar iată că s-a adeverit și pe 9 mai eram împreună în avionul către Napoli, tatăl meu zburând pentru prima dată. „Ce-mi place” îl auzeam cum spune în timp ce făcea fotografii. A stat tot drumul cu ochii lipiți de fereastră nu cumva să piardă vreun detaliu pe care nu o să-l mai vadă niciodată. Aproape de destinație l-am auzit strigând „uite-l, uite-l”, era oceanul. Mama, în schimb, mai reținută își ține ochii închiși încercând să-și alunge gândurile că avionul o să se prăbușească.

Am aterizat și ne-am așezat la coadă la pașapoarte. Era cald, aglomerat, dar nimic nu era prea deranjant ca să strice entuziasmul. În taxi tata încerca să poate o conversație în limba română cu șoferul, el îi răspundea zâmbind iar mama intervenea cu o italiana ușor uitată. Am ajuns la cazare, am făcut turul apartamentului iar ai mei s-au repezit la bucătărie, unde au verificat dacă există tigăi, oale, condimente și au făcut lista de cumpărături. Tata ne făcuse deja programul pentru prima zi, mergem să explorăm zona, să căutăm supermarketul și piața. Zona în care ne-am cazat era minunată, marea la o aruncătură de băț, apartamentul mare, răcoros și cu mobilă tipic italiană. Fotolii vechi tapițate, măsuțe de sticlă, pahare de cristal și un balcon perfect pentru savurat cafeaua. A două zi dimineață ai mei s-au trezit la ora șase și au plecat la piață, au venit încărcați cu pește, roșii, dulciuri și multe fructe. S-au întors la ora nouă. I-am întrebat pe unde au pierdut timpul, iar ei mi-au răspuns amuzați că s-au plimbat și că au așteptat să se deschisă magazinele.

NapoliNapoli

Apartamentul în care am stat

Cu frigiderul plin de mâncarea, am plecat spre feribotul din Capri. După 50 de minute de drum și multe exclamații cât de scump este biletul, am ajuns pe insulă. Am urmat indicatorul spre centru și am urcat aproximat 30 de minute până să ajungem în centrul insulei. Tata era primul, în vârful grupului, ținându-ne la curent cât timp mai avem de urcat. În schimb, eu și mama ne sprijineam una de cealaltă ca să facem față scărilor și căldurii. Cu fiecare treaptă o întrebam dacă este ok sau vrea să ne odihnim, așa mi-am dat seama că am preluat eu rolul de mamă. Priveliștea din Capri i-a făcut să uite de febra musculară care pusese stăpânire pe mușchii lor. „Uite, mama, unde suntem. Oare cum este să stai aici?” o întreba tata privind uimit în jur.

Vedere din Capri

Capri

Priveliștea era cu adevărat superbă, munți, mare, și case așezate în unghiuri perfecte. După explorarea centrului, am coborât și am luat o barcă pentru a face turul insulei. Am ocupat locurile din spate și ne-am făcut confortabili. „Mă simt ca o vedetă” îmi spune mama în timp ce-și aranja ochelarii pe nas. Tata, în schimb, filma vapoarele, porturile, stâncile și exclama ironic „Ei, hai, e aproape ca-n Brașov”. La finalul turului ne-am îndreptat către o plajă mică și stâncoasă. Tata a preferat să se plimbe dar s-a întors după câteva clipe.

– Hai că mi-am făcut și un prieten! ne spune el.

– Pe cine?

– Păi era pe aici un băiat și a vrut să îmi dea bomboane, încercând să îmi povestească ceva. Am dat din cap că nu vreau. M-a întrebat dacă știu italiană, i-am spus că nu, engleză, i-am spus că nu, germană, i-am spus că nu. L-am întrebat și eu, da tu română știi? A dat din cap că nu.

– Am râs amândoi și am plecat!

Blue Grotte

Priveliște din barcă

Capri

A doua zi am petrecut-o la plajă, bucurându-ne de soarele care era ascuns printre nori și ne lăsa să ne jucăm în apa Mării Tiraniene. Spre seară am plecat în centrul orașului Napoli, unde zgomotul și agitația ne-a dat peste cap. Ne-am strecurat pe lângă scutere, mirosul de cafea și fast food și am reușit să ajungem într-un cartier. Pentru noi toate erau la fel, însă oamenii din ce în ce mai agitați, muzica ba indiana, ba musulmană, ne-au confirmat că am ajuns într-un cartier mărginaș. În disperarea noastră de a căuta metroul ne-am întâlnit cu o româncă care ne-a ghidat și ne-a asigurat că locul în care am ajuns nu este chiar cel mai rău, dar cu siguranță este lumea a treia. Pentru mine a devenit brusc mai interesant, m-as fi plimbat pe străduțe, dar ochii largi ai mamei și reținerea tatălui erau urme de panică, așa că ne-am îndreptat cu toții la metrou.

Cartierul

Ultima zi am plecat spre Pompei. Am luat trenul, biletele sunt doar 2.5 euro, am mers aproximativ o oră și am coborât în stația cu același nume. Pe drum ne-a abordat o agenție de turism care oferea tururi spre Vesuvius, am acceptat. La baza vulcanului erau oameni care abia coborau, păreau transpirați, obosiți și abia mergeau. „Cât de greu poate să fie” mi-am spus. Așa că am pornit spre vârf. Am urcat mai mult de 30 de minute pe pietriș, cenușă și respirând un aer cald, parcă fără pic de oxigen. Ne clăteam cu apă pe față, pe mâini, picioare și ne sprijineam de bara care despărțea creasta de prăpastie. Mama se oprea din când în când și ne spunea că leșină. În acele momente se pornea vântul cu o adiere ușoară care sufla parcă pentru ea.

După acest chin am ajuns în vârf, unde se vedea vulcanul stins pe o parte iar pe cealaltă parte se vede portul și puțin din oraș. „Nu credeam că o să văd în viața mea un vulcan” spunea tata în timp ce filma un nou clip. Mama tremura, dar era fericită că a ajuns, mă duc să stau jos până vă mai uitați voi.

Mama și tata pe vulcan

Creasta vulcanului

La coborâre mama avea gleznele umflate, vineții iar balerinii ei aproape fără talpă. O întreb dacă i-a plăcut și spune că a meritat tot efortul. Microbuzul ne-a oprit la poarta muzeului Pompei, unde ei nu au vrut să intre. Am stabilit să ne vedem peste două ore în același timp și am plecat doar eu și prietenul meu să explorăm orașul. Am reușit să vedem în fugă principalele atracții, Piața, Lupanar, Băile Termale, câteva Temple, Teatrul. Pompei cu siguranță a fost un oraș frumos pentru că și ruinele erau de-a dreptul impresionante. După două ore ai mei ne așteptau la poartă cu apă rece. Am intrat și noi, mi-au spus în glumă. Dar ne-au prins ăștia și ne-au dat afară. Am râs și am mers către gară. Loc în care mama îmi întinde geanta ei.

– Ce ai așa greu în geantă?

– Două sticle de vin!

– De unde?

– De pe Vesuvius! Îmi spunea ea râzând.

 

Pompei

Pompei