Aseară am visat că m-am întors în Brașov și m-am închis în casă să scriu poezii. Nu eram singură, mai mulți oameni se adunaseră la mine în speranța că vor găsi liniștea.
M-am trezit și m-am dus în bucătărie să beau un pahar cu apă. Era deja dimineață și afară fulguia ușor. Mi-am lipit fruntea de geam și privirea pe cerul gri. Îmi aduc aminte cum anul trecut am ieșit în fiecare seară în stradă, iar când nu reușeam să ies, stăteam la televizor și mă întrebam cât o să mai continue, când o să se oprească. Anul acesta aproape toate întâlnirile cu prietenii s-au mutat din baruri sau cafenele în stradă. Sunt seri în care îmi amorțesc, pe rând, degetele de la picioare, apoi de la mâini și așa vocea mamei se trezește în capul meu “vrei să răcești, pentru ce ieși în stradă?”. Mamă ies pentru că nu sunt mulțumită de mine dacă sunt pasivă. Pentru că nu pot să mă uit la ei cum ne ignoră și își bat joc de țara noastră. Mamă, ies în stradă pentru că este singurul mod prin care pot să-mi arăt nemulțumirea.
Recunosc că de multe ori m-am gândit să nu mă mai implic, să nu mai citesc știri din politică și să ies din această bulă. De ce? Pentru că nu-mi fac bine. Pentru că mă consum prea tare și de fiecare dată mă simt și mai mică. Ce pot schimba eu? Sunt doar o voce care iese în stradă, fără mine ar fi la fel, fără mine sau cu mine vom ajunge la aceleași rezultate. Atâta timp cât îmi plătesc taxele și îmi fac datoria de cetățean, ei trebuie să se asigure că ne este bine aici, că avem toate condițiile să ducem o viață bună. Că nu trebuie să-mi fac griji dacă un prieten ajunge în spital sau dacă pleacă la muncă cu metroul. Însă pentru că nimic nu mai este normal, mă motivez singură că oricât de puțin s-ar auzi vocea mea, oricât de puțin s-ar simți prezența mea în stradă, o să fiu acolo și o să strig. România este țara în care vreau să locuiesc și vreau să mă dezvolt, de ce să nu lupt pentru ea dacă sunt aici?
Vlad
Dilemele astea sunt parte din cotidianul fiecărui cetățean mai răsărit din România. Nu ești singura și, mai important, nu ești singură. Mă gândeam că am dezvoltat niște reflexe și obsesii ca într-un fel de PTSD. De aceea, cum bine sugerezi, trebuie să avem grijă de noi / cu noi. Un cetățean sacrificat pe altarul rezistenței simbolice nu e un patriot, ci e un burnt-out – o povară în plus. Dacă te vei / ne vom reconcilia cu ideea de micro-schimbare (în cuplu, în familie, în comunitate, la locul de muncă etc.), ne vom simți mai bine și chiar vom vedea rezultate. Baby step by baby step, cu evitarea sentimentului sigur de neputință în fața unor proiecte megalomane precum schimbarea puterii și alte revoluții neaoșe (care oricum sfârșesc confiscate de hienele vechi sau noi). În definitiv, dacă toți cei capabili să se protejeze s-ar mai ocupa după aceea de o singură persoană – una -, ar însemna un progres cu 100%. Peace and love!