Am ajuns în Vietnam pe 4 octombrie. Cu inima ghem de emoții, am pășit pentru prima dată în Asia. Cu câteva zile înainte să împlinesc 32 de ani, iată-mă în Asia, cu zero planuri despre ce ar urma să fac aici. Înainte să ajung în Vietnam, am citit articole, m-am uitat la video-uri, am întrebat prietenii care au mai călătorit, căutam biți de informație care să mă liniștească, care să-mi spună că o să fie bine, o să fiu bine, o să mă descurc. Poveștile oamenilor s-au adunat într-un ghem de tensiune pe care-l purtam cu mine, auzeam doar griji și stres “Ai grijă cum traversezi strada că este prea aglomerat; ai grijă la țânțari că sunt prea mulți, ai grijă să nu te pierzi în mulțime, ai grijă la buzunare”. Să scap de toate informațiile pe care le-am adunat de la oameni a fost primul pas, a trebuit să fac curățenie în minte ca să pot experimenta în propriul meu stil Vietnamul. 

Dacă mă urmărești pe social media, probabil ai văzut seria de postări publicată de aici, unde am povestit cum a fost în fiecare oraș pe care l-am vizitat, și anume Hanoi, Insula Cat Ba, Ha Giang și Ha Giang Loop, Ninh Binh. Dacă nu, le găsești aici. Vietnamul de Nord este surprinzător de frumos, are peisaje cum nu credeam vreodată că o să văd, are oameni primitori și buni, cu zâmbete în care încape toată lumea, are mâncare extraordinar de diversă și delicioasă. Recunosc că primele zile aici au fost mai grele, aveam parte în fiecare zi de ceva nou, fructe noi, gusturi noi, fețe noi, cultură cu totul diferită. La final de zi, mă simțeam stoarsă de energie pentru că mă deschideam cu totul față de mediu, voiam să mă imersez în noua lume, să se lipească de mine această cultură, cuvintele oamenilor, chiar și mirosurile și să ajung să le înțeleg cât mai repede, să mă simt de-a locului. Pentru mine, să mă simt de-a locului înseamnă să mă relaxez complet, să am încredere în oameni, să mă simt în siguranță să mă bucur de loc. Iar curând, chiar am ajuns să mă simt așa. Vă las mai jos câteva lecții pe care le-am învățat de-a lungul timpului meu petrecut aici. Nu le-am scris pe toate, dar le-am ales pe cele mai importante patru. 

Lecția 1, din Ha Giang Loop: Întreabă-te dacă mai ești cine credeai sau încă funcționezi după un soft mai vechi? Adaptează constant imaginea pe care o ai despre tine. 

După mai bine de două ore petrecute pe cărări, printre văi și munți, în sfârșit ajungem. Căutam Sky Path sau unul dintre cele mai frumoase drumuri, cu “Amazing view” cum ar spune ghidul care ne-a dat indicații înainte de a pleca să experimentăm Ha Giang Loop, cu motorul. Mă uit la el și simt că îmi tremură picioarele, un drum îngust suspendat între cer și pământ, ce înconjoară o stângă. Nu pot să fac asta, îmi spun. Eu sunt sensibilă, mi-e frică de înălțime, nu am suficient curaj, sau cel puțin asta știu eu despre mine. Marius se uită la mine și îmi spune “Încearcă măcar să ajungi până la jumătatea drumului, dacă ți se pare prea greu te întorci”. Și m-am pornit. Calc încet pe un drum ce pare extraordinar de lung, nu cred că voi ajunge niciodată până la capătul lui. Îmi setez un obiectiv, să ajung până la jumătatea drumului și apoi mă întorc, deja suntem înconjurați de un peisaj spectaculos, ce poate mai frumos de atât?. Merg încet, în ritmul meu, și observ că picioarele încă îmi tremură, își fac loc timide printre ferigi și vegetația de junglă luxuriantă care se întinde spre cărare. Suntem contratimp pentru că în maximum două ore se înserează, așa că Marius îmi spune că el are vrea să grăbească pasul să ajungă până la finalul drumului, îi răspund că sunt ok, eu o să merg încet. Rămân singură pe cărarea îngustă și nu mă gândesc la nimic, nici măcar nu mai respir. Doar calc atent, să nu-mi alunece piciorul și înaintez. Peisajul din fața mea se schimbă, stânci tot mai aproape, scări tot mai abrupte. Fără să simt, mă mut din minte, în corp, îi predau control total corpului care mă poartă acum pe acest drum. Ajung la jumătate, îmi ating obiectivul. Privesc în spate și observ punctul de unde am plecat și cărarea, mă mir că am ajuns în siguranță, mă mir că am reușit. Mă opresc pentru câteva clipe și mă sprijin de balustradă ca să privesc peisajul, văd în față drumuri șerpuite, munți îmbrăcați în verde, un râu turcoaz care, de la distanță, pare o tușă trasă cu o pensulă groasă. Peisajul este desprins din poveste. Mă întreb dacă are rost să mai continui, să văd ce mă așteaptă după stâncă. Îmi vine în minte gândul cu frica de înălțime, cum eu sunt sensibilă, cum nu are rost să mă provoc, să mă pun în pericol. Și cu toate astea aleg să merg mai departe. La nici cinci minute de mers, mă intersectez cu Marius care se întorsese după mine, se bucură că mă vede, se miră că am reușit, mergem împreună spre punctul final. La întoarcerea parcurg același drum de 3,5 km în doar 20 de minute, merg alert, mă opresc să mă uit la peisaj, îmi dau seama că mă simt în siguranță. Frica mea de înălțime devine o frică închipuită, ceva ce era valabil acum câțiva ani, dar acum nu mai este, acum apar doar când eu uit să-mi aduc aminte cine sunt astăzi, uit să mă raportez la mine din prezent, și să las trecutul în urmă.

Lecția numărul doi, din Hanoi –  Fii gardianul propriilor tale dorințe. Creează contexte în care să te sărbătorești, să te bucuri. Oferă-i tu, în primul rând, importanța pe care o merită aniversarea ta, apoi așteaptă-te ca ceilalți să o facă. 

7 octombrie 2022. Împlinesc 32 de ani în Vietnam și nu am făcut un plan foarte clar. Când m-a întrebat Marius ce mi-ar plăcea să facem, i-am spus că îmi doresc să mergem la un street food tour, apoi nimic special, să petrecem timp împreună prin oraș. Dar, de fapt, în subconștientul meu îmi doream să fiu surprinsă, să mănânc cel mai delicios tort, să beau un pahar de șampanie, să mă celebrez cum am învățat că se face. Ziua de 7 octombrie a fost plină de activități, după un street food tour care a durat patru ore și am încercat 11 feluri de mâncare, ne-am mutat cazarea, apoi ne-am plimbat pe podul care leagă două părți ale orașului,  am încercat un loc nou de mâncare, apoi, fiind vineri seară, am ajuns în mijlocul petrecerilor stradale. Orașul sărbătorea, oamenii dansau în mijlocul străzii, făceau sport, râdeau, savurau bunătăți, petreceau. Ei mai mult, eu mai puțin. La finalul zilei mele de naștere avem o stare de dezamăgire. Deși primisem multe mesaje, deși auzisem “La mulți ani” poate de mai multe ori de cât am auzit-o vreodată, nu mă simțeam sărbătorită. Zilele mele petrecute în Vietnam erau deja  pline cu activități, deci nu simțeam că se diferențiază cu ceva. Nu am simțit deloc ca fiind ziua mea specială. Așa că am stat și m-am întrebat, de data aceasta, mult mai sincer, ce ar fi trebuit să fac diferit, cum ar fi trebuit, în primul rând eu să mă raportez la ziua mea de naștere.

Lecția numărul 3, din Vietnam în general: Primești fix ceea ce crezi că meriți! 

În Vietnam primești ceea ce crezi că meriți. Dacă accepți un loc mai prost în autocar, îl primești, dacă accepți mâncare neîncălzită o primești, dacă accepți banane verzi le primești, dacă accepți cazare fără geamuri o primești. Și, de fiecare dată când apare o situație în care nu te simți confortabil, trebuie să te lupți să primești ceea ce meriți. Pentru că există bariere de limbă, bariere de cultură, care te fac, aproape de fiecare dată să lupți mai mult pentru nevoile tale. 

Lecția numărul 4, din Vietnam în general: Acceptă perioadele din viață în care te afli, și rămâni prezent în ele! 

Se spune că un om poate fi în trei lumi diferite în același timp: prezent, trecut și viitor. Și fiind în trei locuri în același timp, nu se bucură de nimic la maximum, rămâne, cum ar spune englezii, cu degetul în mai multe plăcinte, fără să se bucure pe deplin de gustul uneia. M-am surprins și pe mine, în Vietnam, că am momente în care mă gândesc, oare cum va arăta cariera mea la anul, ce proiecte voi avea?; Oare unde o să-mi duc atenție și creativitatea după ce mă întorc; oare să încep un proiect de aici sau să mă profit de acest proces intens de creștere interioară de care am parte în Asia. Îmi dau seama, că lecția numărul patru este cea pe care încă nu am integrat-o deplin, dar care știu că ea este cea care, după ce o integrez, m-ar ajuta să-mi câștig libertatea.

Dacă vrei să știi mai multe despre viața de nomad, îmi poți scrie oricând pe iunieta.sandu@gmail.com