Comunicare
Uncategorized

Ofer o oră de consultanță în comunicare în schimbul unei donații pentru KindMarket.ro

Îmi place să cred că ideile care pot schimba lumea, chiar și doar lumea din jurul tău, nu se blochează în zidul creat de vorbele oamenilor ce spun că este imposibil sau nu se poate întâmpla așa ceva în lipsa banilor. Am crescut cu vorba “dacă vrei, poți” și încă a rămas lipită de mine. Într-adevăr, era să renunț de multe ori anul ăsta, în special la KindMarket, ideea despre care o să vă povestesc mai jos. De ce? Pentru că nu am avut timp să mă ocup suficient de ea, pentru că tot au apărut lucruri noi care ne-au întârziat proiectul și ne-au schimbat ideea. Și, când vezi atâtea bețe în roate, te oprești în fața oglinzii și te întrebi: merită?

Continue Reading
Povești

O comunitate, o petrecere surpriză, doi ani și un gol în stomac

Mâna mea este brusc prea mică pentru cele două buchete de flori, unul îl pierd pe drum fără să-mi dau seama și nu mă mir. Încă port cu mine o stare de euforie, de parcă acum m-am îndrăgostit. E ora două dimineață și mai am cincisprezece minute până acasă, merg mai încet ca în mod obișnuit doar să prelungesc puțin starea de plăcere. Vin de la petrecerea surpriză pe care oamenii din comunitatea NO.MAD au organizat-o pentru mine, pentru proiect, pentru ei. Trebuia să mă văd cu Anca la o bere, dar când am intrat la Flip Flop toate perechile de ochi din încăpere erau pe mine. Din gurile pe care nu le mai văzusem de mai bine de trei luni ieșeau urări zgomotoase, apoi eram cuprinsă în îmbrățișări la piepturi pe care le știam sau pe care nu le-am mai atins niciodată. Mi-am ținut respirația de parcă cineva m-ar fi băgat cu capul într-un bazin cu apă rece, iar apoi după zece minute am ieșit la suprafață și m-am relaxat. Aveam inima în gât, un braț cu flori, cadouri și mulți oameni care îmi așteptau reacția. Prima reacție a fost să mă întreb în gând de ce merit asta, ce am făcut pentru ei,  a doua reacție a fost să mi se umple ochii cu lacrimi, să beau o bere și să mă bucur de prezența lor.

Mai am zece minute până acasă, un cuplu trece râzând pe lângă mine, îmi cade coiful de sărbătorită de pe cap și mă aplec să-l ridic. Îmi pierd echilibru, dar mă redresez repede, mă felicit că m-am oprit la trei beri. Încep să am flash-uri de la petrecere, când am observat oamenii cum se potrivesc unii cu ceilalți, cum râd tare deși s-au cunoscut acum, cum povestesc despre problemele lor fără rețineri, cum își oferă ajutorul deși nici ei nu au atât de mult timp, cum sunt conectați într-o poveste ce acum are sens pentru ei. Mi-a luat patru ore și un drum pe jos de treizeci de minute ca să înțeleg ce am făcut bine pentru toți oamenii care au venit să-mi ureze la mulți ani, le-am oferit ce nu avem eu acum doi ani. Le-am oferit un cerc de încredere unde să-și crească business-ul și pe ei, unde oamenii nu sunt apreciați numai pentru munca lor, ci sunt apreciați pentru cine sunt și ce gândesc, unde toți suntem egali în probleme și în reușite, unde poți fi tu, fără te îmbraci la patru ace ca să primești atenție.

De multe ori am crezut că NO.MAD Talks înseamnă ceva doar pentru mine, de multe ori m-am bazat pe el ca pe un prieten bun, m-a scos din stări deprimante ținându-mi minte ocupată, mi-a dat sens atunci când nu l-am găsit, m-a scos din casă, mi-a adus prieteni, clienți și multe nopți pierdute. Ieri am realizat că NO.MAD Talks a devenit un prieten bun și pentru oamenii din comunitate. Iar de când am lansat Kind Market, proiectul nostru care pune antreprenorii în contact cu freelancerii, și care ne-a adus alături încă 400 de oameni și aproximativ 1000 de match-uri, parcă lucrurile sunt și mai închegate. 1000 de proiecte ce au fost finalizate sau sunt în curs de realizare s-au întâmplat datorită NO.MAD, 400 de oameni s-au cunoscut prin noi și au avut curajul să îmbrățișeze o idee diferită. Nu știu dacă e mult sau puțin, știu doar că oamenii de lângă mine și oamenii din comunitate mi-au umplu multe goluri pe care nici nu știam că le am. Vă mulțumesc că sunteți alături de mine și construim împreună!

Gogosi
Povești

Gogoșile care mi-au arătat care e faza cu răbdarea (plus 6 rețete făcute acasă)

Acum o lună am vrut să fac pentru prima dată gogoși. Nu mi-au ieșit. Am oftat, aproape plâns, aruncat prosopul cu jale cum îl aruncă un sportiv după ce pierde meciul sau o bucătăreasă care primește reclamații de la clienți că nu a pus suficientă sare. Tata este bucătar, fratele este bucătar, așa că se presupunea că eu o să fiu un bucătar excelent și fără să fi gătit vreodată. Asta am crezut până la proba, pardon, probele contrarii. Când gogoșile nu cresc, când orezul nu are gust, când pastele nu sunt suficient de fierte apar gândurile nasoale. Încep cele care țin de banii și timpul pierdut, până la nepricepere. După ce am ars primele gogoși, mi-a mai trebuit o lună să mă conving să le refac. Să mă pun din nou pe frământat, să fac forme, să le prăjesc. Și ce credeți, la o lună diferență mi-au ieșit. Ce am pus de data asta în rețetă: răbdare. Izolarea mi-a dat mai mult timp și mai multă răbdare. Răbdare să experimentez, răbdare să mă înțeleg, răbdare să fac lucrurile pe rând. Așa am observat că înainte de izolare foarte rar mi se întâmpla să-mi aloc timp pentru a face lucrurile câte unul, în tihnă. În general eram cu un ochi în telefon, cu un ochi într-o carte, cu mintea la ziua de mâine și cu lingura mestecând în supă. Când aloci timp superficial primești un rezultat superficial și asta cred că e valabil în orice, fie că vorbim de sănătate, proiecte, iubire și da, în bucătărie.

Continue Reading
Freelancer
Freelance

Cum am făcut pace cu panica

Ochii îmi sunt afundați în cap, sub ei mi-au apărut două șanțuri adânci și mai negre decât restul tenului palid de parcă l-aș fi mânjit cu făină. Făină pe care de fapt nici nu o am, ultimele 300 de grame le-am folosit făcând o pâine mică care să-mi potolească pofta de pâine caldă cu unt. Stau în casă de șapte zile și am șapte mii de gânduri nasoale pe minut. Sunt într-o continuă așteptare, stare de alertă, de panică, de verificat gâtul, a nasul, temperatura, sunt atât de atentă la mine cum nu am fost niciodată. Mai mult atentă la corpul meu, pentru că oricum gândurile mi-au luat-o razna. Pot să mă uit la ele din depărtare și să le văd ca pe o turmă de oi care mișună din stânga în dreapta după cum vrea câinele de pază. Câinele de pază care trebuia să păstorească gândurile să nu o ia razna a adormit. A dispărut. A paralizat. Le-a dat voie să fie libere, doar că toate gândurile au luat-o în direcția greșită, spre prăpastie.

Continue Reading
Povești

Am fost la teatru legată la ochi și am aflat cât de puțin simțim zilnic

Sâmbătă seară, ora 19.00, mă urc în taxi și mă grăbesc să ajung la Urban Abstract, un spectacol de teatru labirint, multizenorial creat de prietenii mei de la Asociația Tandem. Mă așteaptau toți oamenii în față la Firul Ierbii pentru că, cum am înțeles mai târziu, piese nu se joacă dacă lipsește un membru, trebuie să fie șapte participanți și șapte actori.

Continue Reading
Uncategorized

Ce mi-am urat de ziua mea

Anul ăsta a fost ca un pumn în gură care mi-a mai lăsat doar doi dinți cu care să zâmbesc. Pumnul l-am primit în interior, unde mi s-au zguduit toate emoțiile și a trebuit să mă remontez și să le așez încet ca într-un puzzle pe care nu l-am mai făcut niciodată. Așa mă simt la 29 de ani. La început. La începutul relației cu mine.

Continue Reading
Freelance

Culmea freelancing-ului: să nu te bucuri de timpul tău liber

Ieri, la finalul zilei, mă opresc la restaurantul din cartier să ridic comanda, o supă cremă de roșii și pui cu cartofi la cuptor, cina din zilele în care nu avem chef să gătim. Pe ospătărița o știu de trei ani de când m-am mutat în cartier, dar niciodată nu am întrebat-o cum o cheamă. Așa că îi spun general Prietena. Îmi ține companie când merg la terasa să lucrez singură, iar eu îi dau tot timpul bacșiș. Ieri, în timp ce așteptam să scoată bonul, am stârnit o mică conversație:

Continue Reading
Uncategorized

Cum a fost prima dată la mare de 1 mai!

Dacă mi-ar fi spus prietenii “Haide să mergem în Vamă pe 1 mai”, cel mai probabil aș fi spus nu. Mă și vedeam cu geaca de iarnă pe mine, bocancii în picioare și un rucsac greu în spate, în timp ce intram din casă în casă să căutam cazare. Iar, după 3 ore de căutări, disperați că nu găsim nimic, acceptam să ne cazăm într-o baracă din curtea unui om, cu 100 lei/persoană. Mi s-a întâmplat asta de multe ori, mai puțin partea cu bocancii și geaca de iarnă, pe care le-am adăugat în poveste imaginându-mi că 1 mai la mare se simte ca un 1 ianuarie în București. Clar aș fi stat mai bine acasă, decât să trec prin asta de 1 mai.

Continue Reading