Oriunde m-aș plimba prin lume văd adeseori aceleași emoții pe chipul femeilor, confuzie și neîmplinire. Foarte rar, am întâlnit femei cu adevărat senine, împlinite, multe duc un greu pe umeri care nu știu sigur dacă este al lor, al partenerului de viață sau al oamenilor din jur. Una dintre femeile care într-adevăr mi-a rămas în minte, este chipul senin al unei femei însărcinate din Bali la care am ajuns dintr-o întâmplare la masaj, zâmbetul ei larg, și ochii mari și plini de entuziasm, mi-a ajuns la suflet. Dar probabil că femeile însărcinate radiază această seninătate și iubire pentru copilul din pântec care le acoperă în întregime corpul și expresiile.

O femeie are nevoie de iubire de sine pentru că iubire de sine va fi busola ei pentru situațiile vieții, uneori situații extrem de toxice, alteori situații subtile, dar care pur și simplu nu sunt potrivite pentru ele. Dacă stai de vorbă cu bărbații și ajungi într-un punct de sinceritate și intimitate emoțională, majoritate dintre ei vor spune că femeile sunt mai puternice decât ei, mai complexe, mai capabile, mai intimidante. Și cu toate astea, de ce de multe ori nu ne simțim așa? De ce, noi ca femei, ne simțim dependente de bărbați, dependente să fim văzute, alese, iubite, și în schimbul acestor emoții acceptăm orice?

Până la vârsta de 34 de ani nu am înțeles că cine mi-a dictat relațiile intime a fost fetița mea interioară. O fetiță interioară micuță și blondă care aștepta privind pe fereastră să vină un bărbat, tatăl ei, și să-i ofere: siguranță, validare, accepare, dar mai ales iubire necondiționată. Un copil va aștepta mereu să primească de la părinți iubire necondiționată și constantă, iar când simte că nu primește va intra în fiecare relație cu gândul că de data asta îl va găsi în sfârșit pe tatăl ei disponibil emoțional. Un tata indisponibil emoțional este ceea ce am experimentat majoritatea dintre noi ca femei în copilărie, dar acum nu ei sunt de vină pentru aceleași cicluri și traume pe care le repetăm. Este responsabilitatea noastră să ne iubim copilul interior. De asta totul începe și, într-un fel, se termină cu iubirea de sine. Când începi procesul de iubire de sine începi călătoria de când aveai doi ani, sau chiar în pântec, și te asiguri că acel bebeluș simte poate ce nu a simțit niciodată. Așa se dezvoltă siguranța, încrederea, un proces armonios de dezvoltare și de iubire. Cred da, că noi femeile am trecut prin prea multă suferință de-a lungul istoriei și multe minciuni au fost aruncate asupra noastră. De la femeile care “vor prea mult” sau “sunt prea isterice”, “sunt vrăjitoare”, “sunt prea masculine”, probabil că am auzit toate apelativele de-a lungul anilor la femeile care sunt de fapt complexe și vor să-și exprime complexitatea, iar asta este purul nostru adevăr. 

Pântecul este ceea ce ne diferențiază major de bărbați, iar prin intermediul pântecului, puterii noastre de creație, apar și toate aceste deosebiri majore. În culturile vechi se spunea că femeile prin pântecul lor dețin acces la a comunica cu cerul, ele însele având o parte de “cer în interior”. În alte culturi, pântecul era asociat cu o peșteră, peșteră sacră în care se creează, se dă viața prin asocierea cu “mama pământ” și conectarea cu pământul / peștera din interior. Pântecul este darul nostru, prin el creăm copii, dar și idei, proiecte, și tot ceea ce nu există pe pământ. Femeile au darul creației. Din nimic ele pot da naștere unor idei și concepte revoluționare. Nu spun că bărbații nu au acest dar, dar ei creează din minte, planifică, structurează, acționează. Pentru o femeie procesul de creație nu este liniar, ea simte o idee, îi vine la nivel intuitiv, apoi de cele mai multe ori, ideea capătă contur în funcție de fazele lunii și fazele ciclului ei menstrual. Aceste concepte au fost mai puțin dezbătute în spațiul public, pentru că s-a vrut de la femeie o egalitate cu bărbații în termeni de ore muncite, de productivitate. Adevărul este că pentru o femeie productivitatea, la fel cum nașterea ideilor, este în cicluri. Ea are nevoie de mai mult timp de introspecție, de stat în interior, de simțit emoțiile, de conectat cu intuiția și cu natura. Când societatea începe să pună presiune pe femei, începe să pună presiune la propriu și pe ovarele lor. De asta vedem din ce în ce mai multe probleme cu ovarele, cu infertilitatea etc. Sigur că da, această presiune a societății poate că nu ar fi fost așa de puternică, dacă mai mulți dintre bărbați ar fi conștientizat importanța femeii în viețile lor și ar fi avut o mai multă claritate asupra rolurilor în relație. Ca bărbat, să ai alături de tine, o femeie odihnita, cu timp pentru ea să danseze, să cânte, să se îngrijească, să-și aducă contribuția în lume prin frumusețea și compasiunea ei, este un câștig mult mai mare, decât o femeie productivă 24 de ore din 24 de ore. Energia unei femei odihnite și fericite amplifică productivitatea bărbatului și îl susține pe el să producă mai mulți bani. 

Ce am învățat trăind din India și Indonezia este că uneori nu este bine să te contrazici cu tradițiile, mai ales cu cele spirituale sau împământate de mii de ani. Cu siguranță, poți lua ce îți dorești de la tradiții, dar unele lucruri este bine să rămână neschimbate cum ar: femeia este conectată cu ciclurile lunii și natura, simte dincolo de ceea ce se vede, comunică cu nevăzutul, se ghidează după inimă, și mai puțin după minte. Când femeia începe să-și trăiască viața doar din minte, ratează experiența magică a vieții. Mintea poate să vadă doar ceea ce înțelege, însă inimă poate să vadă dincolo de realitatea cotidiană. „Nu se vede bine decât cu inima. Ce este esențial este invizibil pentru ochi.” spune Micul Prinț. Multe dintre femei care se ghidează după minte dintr-o lipsă de conectarea cu iubirea de sine și cu inima, ajung în una dintre cele două puncte: fie simt că oricât de multe ar realiza profesional, ceva lipsește constant; fie simt că viața este constant la fel, nimic nou, nimic care să le aducă cu adevărat împlinire. Adevărul este că, după ce ajungi la o vârstă și experimentezi mai multe tipuri de relații, îți construiești cariera mult visată, îți cumperi haine, bijuterii și ajungi să călătorești în toate colțurile lumii; ajungi și la concluzia că viața ta, viața unei femei, nu a fost niciodată doar despre exterior, că asta nu îți poate aduce împlinire pe termen lung, ci doar pentru câteva secunde, minute, ore.

Femeia este strâns conectată cu iubirea. Din punctul meu de vedere ea este farul pe pământ pentru iubire și compasiune, iar tot ceea ce materializează ar trebui să plece din acest punct. Aleg un bărbat pentru că îi pot oferi iubire necondiționată, creez un proiect din iubire pentru oameni, aduc un copil pe pământ din iubire pentru copii. Dar, toată această iubire pentru lume are o bază importantă: iubirea de sine. Multe dintre femeile din generațiile trecute, cum ar fi mamele noastre sau bunicile noastre, au înțeles iubirea de sine precum sacrificiu de sine. 

Sacrificiul de sine, nu este iubire de sine, ci din contră, este mai degrabă o denigrare a sinelui divin. Acest sacrificiu de sine s-a propagat și din creștinism prin Biserică, deși în Biblie găsim specificat importanța iubirii de sine și mai ales importanța iubirii femeii de către bărbați. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Matei 22:39 și „Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag..” Efeseni 5:28-29. Să te urăști pe sine, dar să-i iubești pe ceilalți, este o faptă mai gravă decât viceversa. Noi, înșine, oamenii suntem creația Universului și atunci prin neiubire de sine respingem ideea existenței unei forțe mai mari decât noi. Iubirea de sine este prima cărămidă ce trebuie pusă în interior, pe care se consolidează o viață echilibrată și relații iubitoare și plină de grijă și compasiune. Dacă nu am primit iubire în copilărie, vom petrece ani întregi goi pe interior agățându-ne de oricine poate să ne iubească. 

Acum ceva timp am un cunoscut un bărbat ce își dorea să intre într-o relație cu mine. Îmi amintesc și acum că eram într-o perioadă în care simțeam că nu sunt iubită, eram foarte critică cu mine, mereu pe fugă, implicată în multe proiecte prin care încercam să-i câștiga validarea tatălui meu. Într-un moment aproape de disperare cu întrebarea în minte: Pe mine de ce nu mă iubește nimeni? m-am dus în pădurea din spatele blocului, locuiam în Brașov pe atunci, am meditat printre copaci și m-am rugat: vreau să mă simt iubită, vreau să primesc iubire. La nici câteva zile de la rugăciunea mea, l-am întâlnit pe acest bărbat care mă curta. L-am întrebat ce poate să-mi ofere, căci eu simt că am totul în momentul de față. Mi-a răspuns parcă ghidat de rugăciunile mele: Iubire, pot să-ți ofer iubire, asta nu cred că ai. După un an jumătate petrecut în relația cu el, am înțeles că nimeni nu poate să-ți ofere ceva ce tu nu cultivi sau ai deja în interior. A fost o relație cu multă suferință, eu așteptând în fiecare zi să primesc iubirea pe care mi-o promisese și care nu venea. Există multe motive pentru care oamenii promit lucruri și nu se mai întâmplă niciodată, unul dintre motive ar fi propriile traume, suferințe și interese.

Atunci când tu te iubești pe tine și cultivi asta în fiecare zi, când un bărbat vine și îți spune că-ți oferă iubire, lasă-i spațiu să-ți arate ce înțelege el prin iubire, căci iubirea nu este condiționată, nu este cu porția sau doar când am timp și chef, este o energie care se deschide și curge din inimă, ca un râu infinit ce leagă două persoane chiar dacă sunt unul lângă celălalt sau le depărtate. Dar ca râul iubirii să curgă între două persoane, este nevoie să izvorască din iubire de sine, astfel dacă nu există izvor, nu există o sursă reală de iubire.

Am ajuns la concluzia că o persoană care nu se iubește pe sine este cel mai ușor de manipulat și cel mai ușor de observat într-un grup. Există nenumărate femei absolut superbe, inteligente și minunate, dar care nu se văd așa, care nu se consideră demne, care se compară constant cu celelalte femei, care se învinuiesc și își găsește zilnic defecte. Nimeni nu poate vindeca această femeie, decât propria iubire de sine.

De ce ar alege cineva să aibă o stimă de sine scăzută, să fie auto – critică constant, să se compare cu ceilalți, să fie nemulțumită de propria imagine, să-și saboteze relațiile, cariera, stilul de viață și corpul când poate să trăiască în armonie și iubire cu propria persoană? 

Iubirea de sine este primul pas către evoluția ta spirituală, personală. Întoarce-te către tine dragă femeie, și alege de astăzi să te vezi și să te apreciezi.