- Descrie-te în zece cuvinte.
Aş spune, depăşind cu puțin limita celor 10 cuvinte, că sunt plină de surprize, chiar şi pentru mine de multe ori.
- Cum ți-ai găsit pasiunea?
În 2015 am decis că vreau să fac ceva diferit. Mi-am luat inima în dinți, mi-am făcut bagajele şi am plecat pentru un an în Letonia să fac voluntariat la o grădiniță. Atunci mi-am dat seama că asta mă face fericită și că nu aș mai putea să mă întorc la un altfel de job ♥
Photo credit: João Cruz
Dar totul a început mult mai devreme. De găsit, mai degrabă m-a găsit ea pe mine, încă din copilărie. Cred că de fapt aşa ni se întâmplă tuturor, descoperim de mici ce ne dorim cu adevărat, ce ne place să facem, dar undeva pe parcurs pierdem ceva. Eu de exemplu ajungeam mereu prin casele altor copii din cartier. Mă pierdea mama și mă găsea jucându-mă cu bebelușul vreunei vecine de la blocul de alături. Sau mă jucam cu prietenele de-a şcoala, stăteam pe scările de la bloc şi scriam cu cretă pe uşa liftului care ne ținea loc de tablă. La grădi nu avem tablă, dar avem un şevalet pe care mai pictez şi eu din când în când 😀
- Cât de norocoasă ești și de ce?
Sunt norocoasă din foarte multe privințe. În primul rând pentru că mă duc cu drag la job, pentru că primesc îmbrățișări în fiecare zi, pentru că pot să colorez, să pictez, să cânt sau să dansez fix de câte ori am eu chef (copiilor nu o să li se pară deloc ciudat, ba chiar o să le placă), pot să citesc povești în loc de mailuri şi să mă specializez în tot felul de subiecte complicate (zâne, sirene, dinozauri, planete, ponei, karate, troli, ştiințe), să mă plimb prin centrul vechi în miezul zilei (cu tot cu copii, desigur), să mă joc în fiecare zi şi să fiu plătită pentru asta 😀
Mă simt norocoasă și pentru că, deşi mi-am lăsat cei mai dragi prieteni în Bucureşti, am cunoscut aici o grămadă de oameni noi şi faini care mi-au devenit devenit şi ei tare, tare dragi. M-am împrietenit cu mămici, tătici, princhindei şi prunchinduțe de toate vârstele şi mi-am regăsit şi vechii prieteni din facultate,cu care am (aproape) regulat program de filme şi călătorit.
- Cum este ca pasiunea să-ți devină job?
În ceea ce mă privește nu a fost chiar ușor. După anul în Letonia mi-am dat seama că pasiunea trebuie să fie susținută și de cunoștințe teoretice dacă vreau să profesez, cunoştințe pe care nu le aveam. Așa că am început să mă documentez, să citesc, să merg la cursuri și apoi să pun în practică. Dar aveam o intuiție foarte bună, multă creativitate şi dragoste pentru copii şi pentru meseria mea, aşa că la început m-am folosit de ele. M-a ajutat foarte mult şi încrederea pe care mi-au acordat-o părinții primei mele grupe de copii, şi le sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.
Photo credit: Andreea Aron
- Un lucru pe care îl admiri la tine?
Cel mai mult îmi place curajul meu, pe care îl observ de câte ori o iau de la capăt cu ceva, oricât de înfricoșător ar părea și oricât de mult aş suferi, de câte ori încerc ceva nou deşi simt cum pătrunde frica prin fiecare celulă, de câte ori cunosc oameni noi şi le acord ïncrederea mea deplină. Şi apoi în fiecare zi când merg la grădi, cred că şi asta e o dovadă de curaj dacă stau să mă gândesc câte accidente s-ar putea întâmpla. Noroc că nu mă gândesc 🙂
- Cea mai frumoasă amintire din copilăria ta este…
Mama este învățătoare, aşa că încă de pe la 3 ani am început să merg cu ea şi cu tata în tabere. Cel mai mult îmi plăceau diminețile de dinaintea unei plecări. Sentimentul de nerăbdare, ultimele retușuri la bagaje, răcoarea dimineților de vară, drumul pe jos până la școală, revederea cu colegii și planificarea următoarelor zile pe care le vom petrece împreună. Cred că de asta-mi plac așa mult călătoriile, mă trimit cumva la anii ăia fără griji.
- Ce ai vrea să le oferi în plus copiilor care te cunosc?
Aș vrea să le acord atenția, răbdarea și respectul meu. Să le dau voie să fie fix așa cum sunt ei, să îi accept şi să îi iubesc necondiționat. Cred că cei mici au nevoie de asta la oamenii din jurul lor. Nu-mi place să văd adulți furioşi care se răzbună pe copii. E greu să lucrezi cu copiii, dar mai greu e să lucrezi cu tine. Ca să-i poți accepta pe copii e nevoie mai întâi să te accepți pe tine. Pentru că ei scot la suprafață tot felul de balauri pe care ne-am străduit mult să-i ascundem. Sunt ca nişte oglinzi care se pun în fața noastră şi ne arată unde mai avem de lucru.
Photo credit: Roxana Davidov
- Descrie finalul unei zile petrecute la grădiniță.
Pentru mine, munca este ca o joacă. Dar asta nu înseamnă că mă joc întruna. La grădi nicio zi nu seamănă cu alta, nu știi niciodată la ce să te aștepți din partea copiilor. Cu toții avem zile proaste, iar într-o grădiniță sigur este în fiecare zi ziua proastă a cuiva. Se lasă cu certuri între copii, cu supărări, cu oftaturi, cu lacrimi şi uneori şi țipete. Dar îmi place să fiu alături de ei în momentele astea grele, normale până la urmă, să îi ajut să le gestioneze mai bine, să le înțeleagă şi să simtă că merită iubire chiar şi în momentele lor mai puțin bune. Şi asta nu-i tocmai uşor. Aşa că de multe ori sunt epuizată după o zi de lucru şi simt că aş avea nevoie de o lună petrecută la soare pe o insulă pustie. Dar sunt mereu fericită la sfârşitul unei zile. Pentru că oricât de grea a fost nu trece niciodată fără râsete, pupici, îmbrățisări, povestea de la somn pe care îmi place să le-o citesc și un pic de Mozart pe fundal, care vindecă multe.
- Dacă ai putea interzice o frază/expresie/cuvânt care li se spune copiilor, ce ai alege?
Din păcate cred că sunt mai multe care ar trebui interzise. Aş interzice etichetările şi comparațiile, care nu ajută deloc, ba din contră. Apoi aş mai renunța la interdicțiile nejustificate sau neexplicate copiilor. Sigur, e nevoie de limite, dar cred că adulții ar trebui să fie mai respectuoși, să nu mai creadă că le știu ei pe toate şi să le dea mai des ocazia copiilor să îi învețe diverse. Chiar avem cu toții multe de învățat de la copii.
Leave A Reply