Povești

Satul din Transilvania transformat de Silviu într-un loc pentru pasionații de biciclete și natură

Îl știu pe Silviu din liceu. Dacă mă întorc în timp și îl privesc cu ochii de atunci îl văd timid și pasionat de sport. Acum i-a mai rămas doar pasiunea pentru sport, timiditatea s-a transformat în amabilitate față de oameni. Mă gândesc că s-a molipsit de la mercheșeni, oamenii care stau în satul din Transilvania uitat de lume, Mercheașa. Am reluat legătura cu el acum câteva luni, când am văzut că a început să facă tururi cu bicicleta electrică prin Transilvania, i-am spus că vreau și eu și m-am dus.

Mercheașa se află la o oră de Brașov, ca să ajungi în sat fie mergi cu mașina personală, fie cu trenul până la Rupea sau cu autocarul care merge spre Sighișoara sau Târgu Mureș. Treci din sat în sat și te lovește nostalgia. Multe case sunt încă bine conservate, dar și foarte multe stau să cadă, iar împreună cu ele dispar și poveștile sașilor. După Homorod, satul care se bucură de o biserica impresionantă, se intră în Mercheașa. Acum mai sunt doar 400 de locuitori aici, majoritatea sașilor au plecat, a rămas doar unul sigur, îmi spune Silviu prezentându-mi puțin satul.

Se presupune că numele satului înseamnă trecerea unei ape, de pe vremea când Iancu de Hunedoara a trecut către Racoș. Îmi spune că îi place foarte mult Mercheașa pentru că, în primul rând, face parte din sit natura 2000, numit Dealurile Homoroadelor, o arie de 60.000 – 37.000 de hectare, ce vizează protejarea păsărilor și animalelor mari. Se întâmplă mereu ca în traseele cu bicicleta oamenii să se întâlnească cu diverse păsări și animale: porci mistreți, cerbi, urs, acvilă. Cerbul i se pare animalul suprem, iar mersul la bocănit este cu adevărat o experiență.

Pasiunea lui pentru loc se simte la fiecare pas, îmi repetă adesea “Uită-te în jur, este genial aici, ce varietate de flori și faună.” Traseul nostru a început cu o livadă de meri. Mi-am adus aminte de momentul din copilărie în care culegeam mere din copaci și gura ni se făcea pungă la prima mușcătură. Așa că mi-am cules o plasă mare de mere cu gândul să le duc prietenilor și să-și amintească de aceste momente.

Ne-am așezat la umbra unui măr și Silviu mi-a spus că se simte norocos. Are tot ce îi trebuie aici, mai ales natură. După ce am mâncat câteva mere, ne-am îndreptat către un nou loc. Locul secret al lui Silviu. Refugiul lui, dacă pot să spun așa. În spatele unei cabane micuțe de lemn, într-o pădure cu mulți copaci doborâți de timp, Silviu a construit o pistă pentru biciclete. Încă nu a deschis-o pentru publicul larg, dar abia așteaptă. Traseul este destul de lung și dificil, mulți copaci căzuți au devenit trambulină pentru sărituri și scheme. Este mândru de ce a făcut până acum, deși recunoaște că nu ar fi reușit fără ajutorul tâmplarului din sat.

Următoarea noastră oprire era la Stejarul din Mercheașa- supranumit Bătrânul Carpatilor, cel mai vechi din România, ce are 900 de ani. “Ce vedem în dreapta este comoara satului, pădurea cu stejarii seculari de la Mercheașa.” îmi spune Silviu indicându-mi mândru locul. Înainte să intrăm pe traseu vedem indicatoare care duc către stejar, îmi spune că sunt pictați de el și de voluntarii asociației Carpaterra din Brașov. Înainte să vină în sat nu era nimic amenajat, dar acum autoritățile locale au amenajat drum cu pietriș, parcare, iar stejarul a fost înconjurat de un gard ca să le amintească oamenilor că trebuie să fie protejat. Încă se mai enervează când oamenii se urcă pe stejar să-și facă fotografii, a pus o plăcuță, dar cu toate astea turiștii nu o respectă. „Am ajuns în pădurea cu stejari seculari. În fața vezi masa tăcerii și poarta sărutului”, îmi spune Silviu, care a găsit acești stejari căzuți și a vrut să le ofere ocazia să-și ducă povestea mai departe și să nu se transforme în lemne de foc.

Emoționat și cu o voce gravă îmi spune povestea celui mai vechi stejar din Transilvania.

Atunci când s-a născut stejarul, s-a născut și Transilvania. Acum foarte mult timp Dumnezeu se plimba pe aici si stejarul era încă tânăr. Văzându-l așa falnic și mare, Dumnezeu l-a întrebat “Tu cât vrei să stai pe aici?”, iar el a spus pentru totdeauna. Atunci Dumnezeu i-a dat stejarului viață veșnică și l-a pus să păzească aceste plaiuri, cărora le-a dat numele de Transilvania, pământul după pădure.

Relația lui cu stejarul este una specială. Îl respectă ca pe un bătrân înțelept de la care are multe de învățat. Cât suntem noi acolo apare și o familie, iar copiii aleargă în jurul stejarului și apoi se urcă pe el să-și facă poze. Silviu îi roagă să coboare, să-l respectăm pe Bătrân le spune. Este atât de important pentru el, încât maratonul de alergare pe care îl organizează anual în zonă îi poartă numele, Gorun Trail.

Vizita mea în Mercheașa s-a încheiat cu o plimbare prin sat și vizitarea unei case săsești din 1869. Atunci aflu și că satul se află pe un zăcământ de sare și că există niște fântâni care se numesc “slatine”, acum mai este una în capul satului. Dar, pe vremuri, al treilea cel mai important om din sat era cel care împărțea sarea. Dacă vrei și tu să descoperi poveștile satului Mercheașa, să te plimbi cu bicicleta electrică pe dealuri și să vezi cel mai bătrân stejar din România, scrie-i lui Silviu. Abia așteaptă să-ți vorbească despre sat, natură, oameni și biciclete. Caută și E-bike Transylvania. 

 

Previous Post Next Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.