Povești

Kind reminder

Când m-am mutat în noul cartier, acum doi ani, m-au speriat două lucruri. Că la nici 500 de metri este o Biserică și că nu este lumină pe stradă. Cu lipsa luminii m-am obișnuit repede, a devenit ca o pată de grăsime de pe gresia din bucătărie, mereu acolo, ușor de trecut peste. Însă, Biserica, a început să facă parte din viața mea. În fiecare duminică, clopotul îi lua locul alarmei de la telefon, simțeam bătăile lui până în creștetul capului. Mă ridicam din pat cu corpul îngreunat, cu mâinile mai lungi și picioarele obosite. Mă duceam târș spre aparatul de cafea, cu gândul să ascult un zgomot mai modern, un zgomot după care urmează instant o plăcere. Până era gata cafeaua se oprea și clopotul, iar eu deveneam din nou liberă.

Nu am avut întotdeauna aceeași reacție la auzul clopotului. Când eram mai mică îmi plăcea să ascult cum bate, îmi imaginam mereu secvența din filmul Quasimodo, când el se leagănă pe funia clopotului și totul devenea o distracție. Atunci încă nu muriseră oamenii din jurul meu și nu suferisem la auzul clopotului. Acum am alte amintiri. Când a murit bunicul, acum trei ani, am avut sunetul clopotului în minte câteva zile după înmormântare, iar atunci nu mi l-am mai imaginat ca pe un dans, ci ca pe un sfârșit. Două ore, cât durează călătoria cu trenul de la București la Roșiorii de Vede, am văzut doar legănatul clopotului din stânga în dreapta. Mă întrebam oare ce simte omul care a pus mâna pe funie, a strâns-o în palma cu bătături și a tras cu putere de ea, reglându-și respirația după sunetul clopotului. N-a simțit nimic și a făcut asta pentru un ban în plus sau și-a luat rămas bun.

Să privești oamenii cum își iau rămas bun nu este ușor, iar eu am început să mă uit la ei în fiecare săptămâna. Unii au lacrimi în ochi, alții se joacă pe telefon și așteaptă să treacă timpul, alții aleargă de colo până colo nu cumva să-l dezamăgească pe defunct că nu au avut toate lucrurile pregătite. Prima oară când a avut loc o înmormântare pe strada mea, am mers tiptil pe lângă gard, cu capul în pământ și cu dopuri invizibile în ureche, nu am vrut să le răpesc intimitatea celor prezenți. A doua oară mi-am dat dopurile invizibile jos, a treia oară am tras cu coada ochiului, iar a patra oară, oamenii au fost cei care mi-au invadat zona de siguranță. Pe trotuarul unde obișnuiam să merg pentru a nu fi observată, apăruseră câteva scaune de pescuit, gri și vechi, pe ele stăteau patru femei îmbrăcate în negru fiecare cu punga ei de semințe, negre și cu sare. Cojile le scuipau pe jos de parcă își scuipau zilele ce au trecut. Deși drumul meu prin fața Bisericii durează câteva secunde, acum a durat o viață. Nu știam dacă să le rog să nu mai arunce semințe pe jos, să-și mute scaunele că blochează trotuarul sau să trec neobservată și să ascult ce discută. Am trecut neobservată și tot ce am auzit a fost o conversație despre ce să gătească la cină și unde a plecat vecina. Inima mi s-a strâns și clopotul a început să bată. Anunța iar un sfârșit, un sfârșit al unei vieți în care acel om probabil s-a chinuit să le facă pe plac tuturor prietenilor, să lucreze mai mult să-i facă pe șefi mândri, să nu lupte pentru ce-și dorește pentru că mereu a auzit la școală „mulțumește-te cu puțin”. Din acea zi clopotul a căpătat alt sens, a devenit un reminder.

Previous Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.