Uncategorized

După 14 zile printre copii nevăzători am înțeles cum lipsa unui simț nu fac oamenii să fie mai puțin întregi

Ca un personaj din cartea lui Saramago, Eseu despre Orbire, m-am simțit în ultima lună. Am petrecut 14 zile printre copiii nevăzători și am înțeles cum lipsa unui simț nu fac oamenii să fie mai puțin întregi.

Totul a început pe la finalul lunii iunie, când, într-o seară de vineri, am ridicat telefonul și am văzut cinci apeluri nepreluate de la un număr necunoscut. Nu l-am apelat înapoi, am zis că trece. N-a trecut. Numărul m-a sunat din nou a doua zi, până am răspuns. Un prieten voia să-mi propună să fac parte dintr-un proiect dedicat copiilor nevăzători, o tabără de sport în care copiii cu deficiențe de vedere învață să meargă pe bicicleta tandem. N-am zis nici da, nici nu. Am mers la întâlnire cu Florin, președintele asociației, să-mi povestească mai multe. Era sâmbătă seară, eu venisem de la Brașov, după întâlnirea de zece ani de la liceu, ușor mahmură, nemachiată, nepregătită pentru o întâlnire cu un client. Dar, m-am dus, pentru că Florin este nevăzător, și asta însemna că nu avea să-l deranjeze că arăt obosită sau mahmură.

Mi-a fost greu la întâlnire cu el. Era prima dată când stăteam de vorbă cu un om nevăzător, iar acum mai era și contextul freelancer-client. Încercam să-mi aleg cuvintele potrivite, să nu scap o expresie sau o glumă care să-l deranjeze. Eu am comandat o apă, el o bere, iar comanda a venit la pachet cu privirile insistente ale ospătăriței. Parcă o văd și acum, cu ochii mici, privirea încruntată încât sprâncenele ei stufoase au devenit una singură. A doua zi după întâlnire contractul era deja semnat și eu începusem să lucrez la comunicatul de presă. I-am citit toate materialele scrise la telefon, pe speaker, mă simțeam ca pe o scenă în timp ce recitam din Shakespeare. Articulam clar fiecare cuvânt, citeam semnele de punctuație, mă oprea de fiecare dată când nu înțelegea, iar eu reveneam cu cititul la începutul paragrafului. La scurt timp am primit acordul lui să scriu cum și ce doresc, și atunci am coborât de pe scena imaginară. Primul hop îl trecusem rapid, acela de a înțelege proiectul și a găsi modalitatea de colaborare cu Florin, mai aveam de testat empatia mea printre copiii nevăzători.

Cu Florin în tabăra Tandem BikeFland

Prima dată când am văzut grupa de copii de la Izvorani am rămas uimită de faptul că toți își țineau capul în jos și privirea în pământ. În timp ce așteptau mâncarea, în timp ce mergeau. Aveau fețe de copii, dar corpul părea a unui om în vârstă, adus de spate, fără stabilitate. De la mese se auzea adesea, îndreaptă spatele, nu mai sta aplecat. Erau vocile pline de grijă ale profesorilor însoțitori. Tot de la profesori am aflat că, pentru că nu își folosesc privirea periferică, copiilor le vine greu să-și țină capul drept. Abia în treia zi de tabără mi-am făcut curaj să stau de vorbă cu copiii. Ne-am împrietenit rapid, iar ei începuseră să mă cunoască după voce. Așa mi-am dat seama că vocea este vederea celor care nu văd. George, unul dintre copiii nevăzători, ne-a descris pe fiecare după voce. Ce culoare are părul nostru, dacă suntem grași/slabi. În general a nimerit. Nu sugerez că ar fi magicieni, sugerez doar că nevăzătorii au puterea de a simții oamenii, putere la care noi nu prea apelăm. George este un adolescent de 17 ani care m-a surprins prin maturitatea lui. La vârsta asta își ocupă timpul cu muzică, cântă la pian de la zece ani, citește literatură rusească și se joacă pe calculator. Mi-a povestit cum îi este greu să-și găsească o iubită pentru că toate fetele sunt la fel, nu-și caută eul propriu. Am stat două ore de vorbă, timp în care am uitat că este nevăzător, am renunțat la bariera mentală, la grija pentru cuvinte și la atenția mea să-l menajez. M-am comportat normal și asta l-a făcut pe el să se deschidă iar pe mine să renunț la prejudecăți. Atunci am înțeles că în relație cu oamenii nevăzători sau, în general cu dizabilități, nu mila trebuie să fie liantul principal, ci prietenia, ascultarea și conversația. Am scris aici povestea lui George.

Sentimentul de milă apare, nu avem cum să-l alungăm de multe ori, este normal. Însă, ce nu este normal este să-i considerăm oameni cu probleme, să nu-i ajutăm să se integreze, să-i excludem din grupuri, să ne ferim de ei, să nu le acordăm timpul și atenția noastră. Înainte de proiect eram temătoare și rezervată, credem că nu sunt suficient de puternică să le ascult poveștile, credem că nu aș fi pregătită să le răspund sau să-i ajut. Însă totul s-a dovedit mult mai simplu de atât. Oamenii nevăzători sunt ca noi, au nevoie să fie ascultați și au nevoie de prieteni.

Două fete nevăzătoare încercând să descopere medaliile primite la finalul taberei

În a doua parte a taberei m-a impresionat Tudor. Un adolescent de 16 ani, nevăzător și cu tulburări din spectrul autism. Tudor răspundea greu și monosilabic la întrebări. Adesea, de nicăieri, lovea cu pumnii în masă sau țipa. Nu știam cum să ne comportăm cu el și, mai mult, credeam că niciodată nu vom reuși să avem o conversație. În ultima zi din tabără, Florin m-a rugat să mă gândesc la o activitate pe care să o fac cu copiii înainte de cină. Mi-am adus aminte de conceptul Biblioteca Vie, așa că am împărțit copiii în grupuri de câte șase și i-am invitat să devină pe rând cărți, să vorbească despre pasiunile lor. În timpul jocului am avut două mari surprize, Tudor a vorbit, a spus mai mult decât “da” sau “nu”. Ne-a povestit cum el acasă cântă la pian, recită poezii și ascultă muzică. Iar, a două surpriză a venit din partea unui puști care le-a propus celor de la masă să vorbească despre cum se descarcă ei când sunt supărați sau se simt neascultați. Unul cânta rap, altul picta, iar celălalt scria poezii. Am rămas mască să văd cum acești copii, puși împreună la o masă, reușesc ușor să dezbată subiecte grele, care să-i ajute pe viitor.

Momentul pe care nu o să-l uit curând s-a întâmplat în ultima seară de tabără. Ne-am așezat toți pe scări, în locurile deja rezervare din serile trecute, și am început să cântăm la chitară. Vocea copiilor umpleau spațiul. Tudor are lângă noi, ca de obicei legănându-se în față și în spate asemenea unui leagăn care nu se mai poate opri. Într-un moment de pauză, în timp ce cineva să gândea ce melodie să mai cânte, s-a auzit o voce entuziasmată: “Eu am aflat astăzi că lui Tudor îi plac poeziile. Tudor vrei să ne spui o poezie?” Iar el a răspuns cu “Da”. Un da ferm, scris mare cu litere de tipar. Toți am tăcut, iar din corpul lui firav și slab a ieșit o voce groasă de adolescent cu sensibilitatea unui copil. A început cu Plumb, de Bacovia, a continuat cu Luceafărul, Floare Albastră și încă zece poezii pe care le spunea din memorie. Fiecare cuvânt era rostit clar, cu intonație, deși știam toate poeziile pe care le-a spus, niciodată nu le-am văzut așa. Niciodată nu le-am simțit așa de încărcate de emoție. Tudor îi dădea fiecărui cuvânt alt sens, punea puțin din povestea lui acolo, în poezie. M-am retras într-un colț, am închis ochii și l-am ascultat, iar atunci am înțeles că emoțiile trec peste orice barieră.

Am acceptat să mă implic în proiectul Tandem BikeFland gândindu-mă că pot ajuta un ONG să facă bine, i-am ajutat și pe ei, dar mai mult m-am ajutat pe mine. De la copiii nevăzători am învățat cum poți să privești oamenii din interior spre exterior, cum lipsa unui simț nu te face mai slab, cum poți să privești prin cuvinte, cât de mult contează să știi unde ești ca să poți ajunge în altă parte. Dacă vrei să rămâni cu ceva din acest articol, te rog să fie gândul că oamenii nevăzători sunt fix ca noi, nu au nevoie de milă, au nevoie să fie priviți fără discriminare, au nevoie să fie acceptați și incluși în societate. Au nevoie de tine să le fii prieten. Dacă vrei să afli mai multe despre proiect și să le susții cauza, urmărește pagina de Facebook Tandem Arena.

Previous Post

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.